Timp de 50 de ani, în comunism, poporul român a trăit „ca într-un exil lăuntric aproape perfect”, consideră Irina V. Boca, autoarea romanului Surghiun și Dame publicat de Editura Moft. În anii 90, „exilului interior i-a urmat cel fizic”. Milioane de români plecau atunci peste graniță, învățând să numească cu cuvintele străine cele mai dragi lucruri și întâmplări din viețile lor.
Cu o experiență a exilului de 30 de ani, în Statele Unite și Canada, scriitoarea româno-canadiană Irina V. Boca realizează în Surghiun și Dame o radiografie dură și cutremurătoare a ceea ce înseamnă, de fapt, experiența exilului transpusă printr-o lentilă feminină. Într-un interviu în exclusivitate, Irina Boca vorbește despre exil ca stare de conștiință și despre „proletarizarea aproape peste noapte a românilor educați” presați de urgența supraviețuirii. Contra a doar 5000 de dolari, dincolo de Ocean găseai cu ușurință un soț și cetățenie, dar slujbă mult mai greu, mai ales dacă erai supracalificat. Cu sensibilitate și profunzime, Irina Boca descrie provocarea de a simți aceeași emoție și când rostești „floare”și când spui „flower” și mai spune ce înseamnă pentru ea întoarcerea în țară – recuperarea „valsului fragil al limbii noastre, dar și a pulsului ei elegant”.
„…. cred că „exilul” este tema literară par excellence…”
- În Surghiun și Dame, exilul pare a fi mai mult decât experiența depărtării față de țara natală, este o stare de conștiință. Cum a devenit exilul o temă literară și nu doar una personală?
Ar trebui mai întâi de toate, să stabilim de ce folosim în mod intenționat cuvântul „exil” și nu altul (ex. expulzare, pribegie, proscriere, expatriere, surghiunire, etc.). În dicționarul curent, exilul este definit ca pedeapsă politică impusă sau voluntară. Întâmplător sau nu, la vremea la care am plecat eu, românii trebuiau să ceară azil politic ca să se poată stabili în vest. Bine, puteau supraviețui „la negru”, cum se întâmpla în America de atunci, cu 5000 de dolari americani își puteau cumpăra un soț sau o soție și în câțiva ani deveneau cetățeni cu acte în regulă, puteau alege să trăiască clandestin și să riște să fie deportați în orice moment sau treceau fraudulos granița, fie în Canada, fie în Mexic. Cred că într-un fel sau altul ne amintim cu toții vremurile acelea și cele imediat următoare, ale loteriei vizelor și uluitoarelor schimbări ale politicii de emigrare de la un cincinal la altul. În Canada puteai obține rezidență permanentă completând un formular și scriind povești despre cât de persecutat ai fost în țara de baștină, iar mai târziu, o obțineai depinzând de nevoile marketului de job-uri de acolo care, în general, ducea lipsă de tineri cu studii superioare pe care îi transforma în paznici de noapte, ospătari sau administratori de bloc, iar și mai târziu, viza se obținea dacă românii aduceau de acasă și bani, nu numai profesii (arhitectură, fizică, inginerie, medicină etc.) care-i clasau drept necalificați. Răspunsul aproape sublim de absurd pe care îl primeam când aplicam pentru job-uri și pe care îl înregistram cu un soi de stângăcie sau perplexitate incurabilă era „lipsa de experiență de muncă vestică” sau, desigur, „supra-calificarea”.
Bineînțeles că experiența emigrației presupune o îndepărtare și o înstrăinare de cultura „de acasă” și, sigur, putem spune că prin această experiență se câștigă o cunoaștere a traiectoriilor parcurse în altă parte. Ca exilant, însă, te regăsești pe aceeași plută sau în aceeași barcă cu toate națiile pământului și nu prea mai contează ce ai făcut sau n-ai făcut acasă, ce contează este să te înțelegi cu toată lumea (ca să nu te azvârle brusc peste bord).
La modul serios, cred că „exilul” este tema literară par excellence, iar eu nu aveam cum să o evit pretinzând că nu mă interesează sau că scrisul este posibil fără o confruntare și eventual o cartografiere a realității.
- Cât de greu este să transcrii o traumă în literatură fără să o transformi în simplu material narativ?
Ca scriitor cred că orice narațiune este, deși nu ar trebui să fie și în cele din urmă nici nu este în mod necesar, un fel de traumă. Dacă ne referim la Surghiun și Dame, pot să spun că experiențele trăite au fost trecute printr-un filtru intelectual complex, exigent și intuitiv și că decizia de a scrie despre astfel de amintiri a presupus de la sine o (re)poziționare a literaturii (și în genere, a artelor) într-o zonă ferită de preconcepții, prejudecăți, și tipare culturale. Fie și numai din principiu, pe atunci mă revoltam împotriva metehnei generale de a privi scriitorul prin lupa pâcloasă prin care părea a fi când incredibil de mediocru, când mult prea deștept sau mult prea răsfățat de o soartă vicleană, dar inutilă, prin prisma căreia se vădea a fi numai un amărât de intelectual și nimic altceva. Așa că am continuat să mă revolt, tot în principiu, împotriva cancanurilor și bârfelor sociale, pentru că părea, și încă pare, mai ușor să se vehiculeze o opinie falsă despre un om de cultură, aruncându-l numaidecât într-o categorie politică sau alta și denunțându-l ca pe un criminal decât să se pună mâna pe o carte și să se citească în întregime pentru a se ajunge la o părere neviciată de mărunte inhibiții și moravuri.
Când și dacă o să ne plictisim vreodată de jocurile astea (aproape mecanice) de culise și o să revenim la lucruri mai importante, care vor continua să ne macine sau cărora nu le vom găsi numaidecât o rezolvare, probabil că nu o să ni se mai pară că gândirea și scrierea sunt neapărat superficiale, că se pot surpa deodată cu un fâs hilar, de aer profund viciat de o superioritate artificială, că fac politică când, de fapt, nu ar trebui sau că în societatea contemporană literatura nu există decât ca acel „ceva” modest, parazitar, și marginal.
Nu, doar că între timp vom elimina din dicționar cuvântul „cultură”.
- Exilul fizic e adesea urmat de un exil interior, pe care îl portretizezi în carte cu multă luciditate. Cum se manifestă această formă de înstrăinare? E reversibilă?
Trebuie să ne întoarcem la anii ʼ90 și să ne amintim că de-abia deschideam ochii după 50 de ani de întuneric în care trăiserăm ca într-un „exil” lăuntric aproape perfect. Exilului acestuia interior i-a urmat cel fizic, în timp ce luciditatea, în cazul meu, a avut nevoie de 18 ani ca să învețe să citească nu numai printre rânduri și nu numai realitatea cu toate încercările, urcușurile, și coborâșurile ei, ci și ce a mai putut fi cernit după ce logica universal valabilă a bunului simț a asimilat toată experiența așa-zis „occidentală”.
Cum se manifestă „exilul” sau „înstrăinarea” pentru noi, ca intelectuali, cred că am descris cu vârf și îndesat în roman, dar dacă ar trebui să mă gândesc la o linie generală, atunci aș spune că principala manifestare și poate și cea mai profundă, cu implicații de durată, a fost proletarizarea aproape peste noapte a românilor educați care au devenit deodată interesați să obțină orice fel de job-uri, să-și cumpere case, să plece în vacanțe, și nimic altceva. Cultura a dispărut cu totul din peisaj, fiind înlocuită de TV, reviste anoste, știri trunchiate, contradictorii, vești proaste, și lipsă de timp pentru a mai citi o carte, un eseu sau o poezie.
- Într-un alt interviu ai spus că „scrierea romanului a fost o agonie”. În ce fel te-a confruntat romanul cu propriile experiențe?
Ca să descriu experiențele trăite a trebuit să le revizitez și cred că nu este niciodată plăcut să ne (re)amintim (ne)adevăruri sau situații care ne-au durut, greșeli pe care ni le-am asumat – deși poate că nici nu erau greșeli sau nu erau ale noastre – și minciuni pe care le-am înghițit sperând că ceva se va schimba. Cred, totuși, că rămâne la latitudinea fiecărui om să decidă cum să își formuleze prioritățile sau să își modeleze forul interior în așa fel încât să poată face față responsabilităților pe care și le asumă sau care, pur și simplu, îi sunt puse în cârcă și pe care le cară din pură naivitate sau neștiință. Confruntarea menționată a avut loc între decizia mea de a scrie despre exilul trăit și gândit pe mai multe planuri, când realmente posibile, când imposibile, când doar fantasmagorice, și incredibila lipsă a reperelor concrete. Când pleci pe o potecă nebătută n-ai cum să știi unde ai să ajungi, poți doar să-ți imaginezi că vei ajunge undeva sau nu.
- Cum ai decis ce detalii personale să lași în carte și ce să păstrezi doar pentru tine? Există o limită a confesiunii literare?
Confesiunea literară nu este niciodată pe de-a întregul confesiune (în sens religios sau altfel), ci mai degrabă o dirijare a fluxului de cunoștințe, concepte și trăiri care-l instruiește sau îl enervează sau îl lasă indiferent pe cititor, dar ale cărei meniri este de a canaliza atenția către ceva neobișnuit, dăunător/benefic ori cât de cât important. Îmi vin în minte tulburătoarele scrisori ale lui James Joyce, în care recunoștea că nu mai mâncase de vreo 3 sau 5 zile sau Confesiunile unui englez consumator de opium ale lui Thomas de Quincey, în care până și adicția ia o formă hilară și nicidecum otrăvitoare. Sau chiar și confesiunile St. Augustin, în care ideile în sine devin un mod tacit de a da voce celor scrise, dar mai ales celor nescrise.
- Personajele din Surghiun și Dame par să trăiască o înstrăinarecolectivă, dar și una profund individuală. Ai scris mai degrabă pentru a da voce unei generații sau pentru a-ți exprima experiența personală?
Am scris pentru a aduce în atenția publicului de acasă ce se întâmpla cu noi, într-un vest care la vremea aceea nu contenea în a se face admirat, în timp ce despre Romania nu existau decât vești defăimătoare, concluzii arogante sau scandaluri de culise. Nu știu dacă înstrăinarea se putea numi colectivă, ca și cum comunitatea de români din Toronto, spre exemplu, putea suferi la unison pentru că era departe de țară, nu avea ce mânca sau ce citi sau pentru că orice eveniment românesc trebuia sponsorizat te miri de cine, ca un debil vernisaj al unei amintiri cultiva(n)te sau alta.
Înstrăinarea individuală, însă, are o dublă esență: o aversiune față de injustiție, neadevăr sau prejudecată și o rezistență care se fortifică în timp vizavi de lipsa unui discernământ clar, concis, neinfluențat de interese și șușanele perisabile. Personajele din Surghiun și Dame punctează zonele de uzură rațională, cât și pe cele fortificabile pe o hartă intelectuală și nu mai puțin lirică a unui moment în timp ce, credeam eu, trebuia demistificat și recalibrat astfel încât să nu ne mai trezim aruncați în lume fără niciun reper uman, ci doar cu un soi de amoc nostalgic și naiv alimentat de ideile furate din zbor sau luate pe împrumut și mai ales de coliva cu tot cu mămăliga, sarmalele tradiționale și sporturile la modă.
„Revenirea în țară m-a ajutat enorm de mult să recuperez nu numai valsul fragil al limbii noastre, dar și pulsul ei elegant”
- În roman, ai menționat experiența dură a lagărului nord-american. Ce te-a ajutat să supraviețuiești psihic în acea perioadă?
Când am scris Orașul Alb, după foarte mulți ani de scris în engleză, aveam impresia că înotam toată ziua într-un ocean și abia dacă găseam o literă, darămite un cuvânt întreg. După scrierea Zariei și a romanului Surghiun și Dame, din lipsă de timp și de convingere că drumul pe care mergeam era cel pe care trebuia să merg, n-am mai scris în românește până în 2022, când am revenit la București pentru o lună, iar după ce m-am întors în Canada, am scris Lumi Paralele și m-am hotărât din nou să mă întorc în timp și să termin Scrisori de Dragoste. După aceea, am scris numai în românește. Revenirea în țară m-a ajutat enorm de mult și mă ajută în continuare să recuperez nu numai valsul fragil al limbii noastre, dar și pulsul ei elegant.
- Cum se schimbă limbajul când trăiești în afara propriei limbi materne? A fost limba română un spațiu de refugiu pentru tine în timpul exilului?
Pentru mine scrisul este un refugiu, ce-i drept, fără podele, pereți, ferestre, sau acoperiș. Când am ajuns în Canada, am început să vorbesc și să scriu în engleză pentru că, într-adevăr, mi s-a părut o provocare să pot ajunge să am aceeași legătură cu cuvintele din altă limbă cum avusesem cu cele de acasă. Numai că „flower” nu suna, nu arăta, și nici nu mirosea la fel ca „floare” și nici nu mai părea să aibă vreo legătură cu mine, alta decât aceea de a semnifica ceva ce își pierduse subit aura literară, chintesența și, în final, prezența. Și așa, cu fiecare cuvânt, concept sau noțiune întâlnită în cărți sau în viața reală, până când am înțeles că între scriitor și scris ar fi de preferat să nu se interpună nimeni.
Noroc că pe atunci nu se putea emigra în Rusia sau în China, pentru că mi-ar mai fi trebuit câteva vieți să (re)învăț să scriu. Și încă o dată noroc că acum există AI-ul pentru traduceri, deci nu se mai pune problema să fim provocați de lipsa de substanță a unui cuvânt.
- Cum ți-a schimbat exilul percepția asupra identității? Simți că te-a „rupt” de ceva sau, dimpotrivă, că te-a format?
Sunt câteva constante cu care venim pe lume și care se schimbă cu greu și atunci „identitatea” (care-i în primul rând un cuvânt mafiot și pe urmă și altceva) rămâne cât de cât intactă o dată ce înțelegem că nimeni nu-i poate lua omului ce nu are și nu-i poate oferi ce nu vrea să obțină sau nu-l interesează. Dacă vorbim despre multiplele personalități pe care le găzduim ca să trăim și noi cum trăiesc alții, toți sau mai nimeni și să muncim de dragul muncii, să ne cumpărăm diverse (și să ne mai și sfătuim ce sau de ce) și să ne distrăm cum o fi sau cum se poartă, atunci pot să spun că aroganța înnăscută, mândria patriotică sau încăpățânarea neaoș românească s-au cam tocit într-un vest obișnuit să-i privească de sus și să-i folosească pe emigranții care fac treaba mai bine, dar sunt plătiți mult mai prost decât un autohton fără studii sau orice alt deținător de pașaport așa-zis originar.
La un moment dat, eu (personal) chiar am avut senzația că mă transform în opusul a ceea ce fusesem înainte de a pleca. Presupun că am trecut de acel episod însumând și scăzând calitățile artificiale atribuite cine știe cărui scenariu al devenirii prin mutații psih(edel)ice obișnuite bazate, la rândul lor, pe statistici comerciale, eronate, cum ar fi: dacă mănânci nu știu ce fel de mâncare înseamnă că îți și place foarte mult, dacă un anumit produs are prea mare căutare și se vinde prea bine trebuie scos de pe piață (monopolul nu suferă competiția decât ca mână invizibilă a propriei puteri) sau dacă faci un studiu academic pe internet, profilul afacerist este automat adăugat la portofoliul de prietenii virtuale etc.
Așa că aș prefera să nu vorbesc despre formarea mea intelectuală ca despre ceva ce poate fi rupt cum am rupe o floare, ci mai degrabă ca despre ceva ce poate fi înțeles ca un proces de maturizare. Dacă aș fi vrut să nu fie atât de spartană nu schimbă cu nimic faptul că așa a fost. Și a fost așa pentru că nu am putut lua niciodată decizia de a nu scrie. Numai că atunci când spuneam că sunt scriitoare, replica era întotdeauna aceeași.
„Ah! Waiter!” (Ospătar!)
În timp, am renunțat să mai spun ce sau cine sunt.
- Literatura română vorbește puțin despre trauma exilului feminin. Ce e specific, diferit, în exilul trăit de o femeie?
În primul rând percepția a tot și toate. Ca femeie ești mult mai vulnerabilă și, dacă pornești cum am pornit și eu, de la treapta socială cea mai de jos, singură, într-un oraș ca New York-ul din anii ʼ90, surprizele și răspântiile supraviețuirii încep să pară interminabile și de neînvins. Dar, vorba aceea, „ce nu te omoară, te face mai puternic(ă)!”. Și atunci cred că se poate să ne uităm înapoi spre aceste experiențe și să nu le mai numim „traume”, ci mai degrabă încercări prin care trecem mai mult visând că trăim decât trăind cu adevărat, decent sau măcar la limita decenței, și cu conștiința unui om și nu a unui animal (fie el domestic sau sălbatic). Dincolo de percepție (noroc că) lucrează rațiunea care se izbește de marele zid al necunoașterii, nepriceperii sau indolenței și se căznește să înțeleagă de ce lucrurile sunt cum sunt, de ce nu se poate și altfel sau cum să facă (fără viclenie) să fie totuși mai bine decât era pe vremuri sau este în prezent.
- Dacă ai putea transmite un singur gând celor care nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat exilul, care ar fi acela?
Nu cred că există român care să nu știe ce este exilul.